 | Calitatea informaţiilor sau a exprimării din acest articol sau secţiune trebuie îmbunătăţită. Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor. Acest articol a fost etichetat în februarie 2008 |
 | Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii. |
Alexandru Ioan Cuza (Alexandru Ioan I) - (n. 20 martie 1820, Bârlad, judeţul Vaslui, Moldova - d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), a fost fondatorul României moderne, domnitorul care a înfăptuit Unirea, primul domn al României (1859 - 1866).
Cuprins[ascunde] |
[modifică] Cronologie (1859 - 1866)
[modifică] 1859
La 5 ianuarie, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza, ofiţer al armatei moldovene, este ales domn al Moldovei. Apoi la 24 ianuarie, la Bucureşti sub influenţa maselor adunate în Curtea Veche şi anterior a aportului delegaţiei care urma să prezinte sultanului rezultatul alegerilor din Moldova, tot el este ales domn al Ţării Româneşti. Astfel românii, deşi nu au călcat dorinţa marilor puteri de a avea două ţări cu doi domnitori, două conduceri, două parlamente, profitând de absenţa precizării ca aceşti domnitori trebuie să fie persoane diferite, au ales deliberat şi calculat pe unul şi acelaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza, care va efectua, de fapt, unirea efectivă a Principatelor Române; acest eveniment a fost posibil datorită interpretării discreţionare a prevederilor Convenţiei de la Paris(1858), care nu stipula că cele două persoane desemnate Domn să fie distincte.
Acest relativ tânăr militar de carieră, pe care mulţi l-au subestimat la începuturi, s-a dovedit a fi un talentat conducător, politician, diplomat, vizionar, executant remarcabil al unor proiecte şi vise seculare ale românilor.
Imediat, încep a se crea în principalele centre ale ţării instituţii de cultură generală şi instituţii de învăţământ mediu, urmând ca în anul următor, 1860, să se creeze primele instituţii de învăţământ superior.
[modifică] 1860
Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi a fost fondată la data de 26 octombrie 1860. Universitatea este continuatoarea simbolică a vechii Academii din Iaşi, înfiinţată de Vasile Lupu, în 1642. În mod direct, ea se trage din Academia Mihăileană, creată la 1834 de Mihail Sturza. În noua sa formă, ea a fost inaugurată la 7 noiembrie 1860 (26 octombrie stil vechi), în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, al cărui nume îl poartă acum.
La înfiinţare avea trei facultăţi: drept, filosofie (litere) şi teologie. Facultatea de Drept fusese înfiinţată încă de la 24 februarie / 7 martie 1856. În 1864, universitatea era formată din Facultatea de Litere şi Filosofie, Facultatea de Drept, Facultatea de Ştiinţe fizice, matematice şi naturale, iar în 1879, a apărut Facultatea de Medicină. În anii 1890-1900, s-a dezvoltat Facultatea de Ştiinţe: în 1892, a apărut catedra de Chimie, în 1906, cea de Chimie Agricolă, iar în 1910, a apărut Şcoala de Electricitate.
Clădirea actuală a universităţii a fost construită între anii 1893 şi 1897 după planurile arhitectului Louis Blanc şi inaugurată în prezenţa regelui Carol I şi a reginei Elisabeta. Clădirea este o îmbinare a stilurilor clasic şi baroc, monumentala sa intrare ducând în faimoasa "Sală a Paşilor Pierduţi", decorată cu picturi realizate de către Sabin Bălaşa.
Fiind cea mai veche Universitate din România, este o instituţie de învăţământ superior cu tradiţie şi în acelaşi timp o Universitate modernă care, prin realizările înfăptuite în plan educaţional şi ştiinţific, a căpătat recunoaştere atât pe plan naţional cât şi internaţional.
[modifică] 1861
La 24 decembrie, deşi cele două Principate Unite se aflau încă sub suzeranitatea otomană, Alexandru Ioan Cuza declară existenţa statului România cu capitala la Bucureşti.
[modifică] 1862
În anul 1862 se stabilesc înţelegeri şi legături telegrafice cu Austria. Are loc revoluţia ţăranilor condusă de Mircea Mălăieru.
[modifică] 1863
Alexandru Ioan Cuza formează un singur guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu. Noul guvern prezintă Adunării şi realizează proiectul legii privind secularizarea averilor mânăstireşti, lege prin care s-a dat o lovitură puternică feudalismului. De asemenea, se supune poporului, spre aprobare prin plebiscit, o nouă contribuţie, o nouă lege electorală. Naţionalizează poşta şi telegraful de capitalul grec.
[modifică] 1864
In mai 1864 Alexandru Ioan Cuza recurge la o lovitura de stat deoarece majoritatea parlamentului erau conservatori, astfel incat nu putea fi votata nicio lege care sa participe la procesul de modernizare al Romaniei.
În acest an se decretează Legea Rurală, prin care se desfiinţează iobăgia. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Tot acum se înfiinţează Universitatea Bucureşti, se creează Şcoala de arte frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi se realizează, în premieră, o Şcoală de medicină veterinară.
Nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă, militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne.
[modifică] 1866
Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca, s.a.), şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22-11/23 februarie 1866. La această abdicare a contribuit chiar AL. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgianã, dar acesta n-a acceptat coroana. [1]
Această abdicare silită putea avea consecinţe grave, pentru că:
- după înlăturarea lui Cuza satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
- la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste cere anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească,
- Poarta Otomană mobilizează armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
| Predecesor: Căimăcămia de trei: Ioan Manu, Emanoil Băleanu şi Ioan Al. Filipide | Domnitor al Ţării Româneşti ales în 24 ianuarie 1859 | Succesor: - |
| Predecesor: Căimăcămia de trei: Ştefan Catargiu (se retrage în 1858, îi urmează I. A. Cantacuzino), Vasile Sturdza şi Anastasie Panu | Domnitor al Moldovei ales în 5 ianuarie 1859 | Succesor: - |
| Predecesor: - | Domnitor al Principatelor 1859 - 1866 | Succesor: Locotenenţa Domnească |
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu